Singura

        Am cincizeci de ani si sunt singura de douazeci si unu ani.Nu m-am gandit niciodata ca asta va fi viata mea.Niciodata nu mi-a trecut prin minte ca sotul meu ma va parasi.Desii am fost in biserica toata viata mea si chiar am prmit invataturi din Biblie, nu eram mantuita si nu stiam nimic despre ce inseamna sa fii sotie.Privind in urma, imi dau seama ca am facut multe greseli in relatia cu sotul meu.

       Astazi vad si aud multe sotii tinere, dar si mai in varsta, comitand fara sa se gandeasca aceleasi greseli cu sotii lor.Ele sunt sigure ca ei nu le-ar parasi niciodata, intentand divort.La urma urmei, nu sunt amandoi in biserica si nu si-au jurat altuia credinta pe viata in casnicie? Acest sentiment al sigurantei se pare ca le da sentimentul libertatii de a adopta o pozitie superioara adversa spiritual pe nenumarate cai impotriva greselilor, esecurilor si insuficientelor sotilor lor. Privesc lucrul acesta fie ca o ignoranta, fie ca un refuz de a asculta de poruncile lui Dumnezeu fie ca o combinatie a acestora. De aceea imi scriu povestea- pentru ca voi sa nu urmati aceeasi cale pe care am urmat-o eu.

     Nu pot raspunde pentru greselile sotului meu, insa nu mai conteaza acum cine a fost mai vinovat. Daca as fi stiut atunci ceea ce stiu acum despre poruncile lui Dumnezeu date sotiilor, despre nevoile unui barbat si cum as putea sa I le implinesc, totul ar fi fost astazi. Femeile mai in varsta nu au reusit sa le invete pe cele mai tinere cum sa-si iubeasca sotii.

     Un fapt important pe care vreau sa-l stiti este ca o mare parte a timpului, lucrurile acestea pe care le-am facut sau pe care nu le-am facut nu s-au intaplat zilnic, n-au fost evidente si pe fata. Ele s-au consumat subtil, crescand in intensitate insa, fara indoiala, au fost suficiente pentru a-I reaminti constant sotului, ca sotia lui nu era multumita pe deplin de el.

     Cand sotul meu se comporta egoist acasa, dand frau liber temperamentului sau, mergand apoi la biserica si aratandu-se foarte spiritual, emotional m-am departat incet-incet de el, permitandu-I sa-mi observe cinismul si lipsa de incredere. Imi doresc acum sa ma fi rugat pozitiv pentru el, sa ma fi increzut in Dumnezeu si sa-I fi aratat deschis dragoste si acceptare, nu sa fi asteptat pana sa se comporte corect.

     Cand il respingea pe copilul nostru, cand nu avea timp de inchinare, cand nu reusea sa fie spiritual, cand nu conducea caminul cum trebuie, ma simteam dezamagita inauntrul meu, si el stia aceasta. Cat imi doresc sa ma fi increzut complet in Dumnezeu, mentinand unitatea, cinstea, respectul si supunerea cu o inima voioasa si increzatoare!

     Cand el afirma ceva despre o persoana sau un lucru, adesea replicam combatandu-I ideea aducandu-I la cunostinta ca nu are dreptate. Imi doresc sa fi inteles atunci ce inseamna felul de “trai : curat si in temere”, descris in 1Petru. Atunci cand se purta ca un intelept, in loc sa-I comunic ce credeam despre el si faptele lui, imi doresc sa fi tacut, sa ma fi rugat pentru el si sa-l fi iubit in orice situatie. Cand incerca sa-si recunoasca unele greseli, imi doresc acum sa nu fi fost atat de rece, asteptand sa devina mai sincer in privinta respectiva. Cand cheltuia banii pe care eu credeam ca nu-i avem, ma ingrijoram si el o stia. Cat imi doresc sa-I fi aratat incredere continua, in ciuda deciziilor lui!

     Cand el vroia ca eu sa fac ceva, iar eu nu doream, imi doresc sa-I fi indeplinit bucuroasa dorinta, in loc sa-l fac sa-I para rau ca mi-a cerut-o. Asprimea la o femeie nu este o trasatura indragita de barbat.

     Cand avea nevoie de cineva care sa se increada in el, sa-l admire, sa-l aprobe si sa-l accepte, netinand seama de esecurile lui, imi doresc ca eu sa fi fost cea care sa-I ofer aceste lucruri. Poate ca nu m-ar fi parasit, gasindu-si alta femeie sa-mi ia locul.

     Cand credeam ca a-i pune in fata toate greselile-mici lucruri pe care le-a facut sau le-a rostit – si a ma tine un pic la distanta fata de el reprezinta unicul mod prin care s-ar putea schimba... cat imi doresc acum ca cineva sa ma fi luat deoparte si sa-mi fi spus cat de mult greseam gandind ca era de datoria mea sa fac presiuni asupra lui si sa le mentin...

     Atunci cand el nu stia cum sa-si arate dragostea, iar eu ma simteam goala emotional, renuntam, intorcandu-ma catre prieteni si familie pentru a gasi sprijin emotional pentru nevoile mele.Imi doresc sa fi purtat toate aceste lucruri in mine si sa fi sperat in continuare, iubindu-l deplin, ferm si neconditionat. Niciodata n-am observat nevoia de a ma face draga lui. Am luat ca sigur faptul ca el isi va indeplini obligatia morala de a ma iubi. Imi doresc sa fi mers la “scoala de frumusete a lui Dumnezeu” pentru a fi devenit o femeie completa in duh, suflet si trup.

    Timpul a trecut. N-am stiut niciodata ca mariajul meu se indreapta catre moarte. A venit divortul si despartirea. Am fost socata, teribil de speriata si imi era rusine. Am fost una dintre acele femei care gandea ca niciodata nu i s-ar putea intampla ei asa ceva. Ma simteam ca o epava. Exact cum spunea cineva atat de intelept: “Divortul se aseamana cu moartea, cu exceptia faptului ca dupa divort nimeni nu vine sa-ti aduca de mancare si sa te incurajeze.”

     Cand sotul meu m-a parasit, eram aproape afundati in saracie. El n-a mai simtit datoria naturala de a-si proteja si sustine familia. Primeam doar pensie minima de intretinere pentru copil. La inceput,din cand in cand, mai trecea sa vada ce faceam- cred ca datorita vinovatiei. Intr-o dimineata, la putin timp dupa ce ne-a parasit, am incercat sa pornesc masina ca sa merg la lucru, insa n-a pornit. N-am stiut pe cine sa chem si nici nu aveam bani pentru mecanic. M-am intors in casa, m-am asezat pe canapea, speriata de posibilitatea pierderii slujbei, gata sa incep a plange, cand fostul meu sot a aparut.Cand i-am spus despre masina, el a raspuns- total detasat si insensibil: “ E foarte neplacut.Imi pare rau pentru tine”, apoi a plecat. Vorbele lui m-au lovit adanc. Mi-am dat seama ca eram singura, singura de tot.

     Cand casa sau masina necesitau reparatii, banii erau prea putini sau lipseau cu totul pentru a duce treaba la capat. Incetul cu incetul, lucrurile s-au deteriorat.

     Pe timp de vara, eram ingrozita. Diminetile, in timp ce ma indreptam catre locul de munca, magandeam continuu la copilul meu ce trebuia sa stea singur in casa, cu usile incuiate, 10 ore pe zi. Nu-mi puteam permite sa angajez o ingrijitoare sau sa gasesc pe cineva disponibil si demn de incredere, fetita era deja prea mare pentru centrele de ingrijire a copiilor insa prea mica pentru a fi lasata singura acasa toata ziua. Chiar si in primii ani de adolescenta, a fost greu pentru ea sa stea singura acasa. La inceput, cand se imbolnavea, nu era nimeni care sa stea cu ea, decat daca imi luam liber de la serviciu. Apoi urmau crizele lungi de-o saptamana de raceli,gripe, infectii la ureche si alte boli normale. Nici un loc de munca nu-ti ofera suficient concediu medical atat pentru mama cat si pentru copil.

     M-am imbolnavit pentru o perioada mai lunga de timp, aveam o  sanatate precara, situatia inrautatindu-se pentru ca trebuia sa fiu in alerta tot timpul, zi si noapte, ca o mama singura traind la limita, mereu obosita, mereu stresata. Insa a trebuit sa merg la lucru in fiecare zi netinand cont de cat de rau ma simteam. Nu aveam de ales.

    Dumnezeu a ramas credincios fata de noi. El ne-a fost alaturi si a intervenit de multe ori. Niciodata n-am suferit de foame sau frig. La vremea potrivita, Dumnezeu ne-a oferit o familie din biserica care venea la noi orisicand aveam nevoie, o vreme indelungata. Ei nu vor sti niciodata ce impactenorm au avut asupra vietilor noastre. Au fost intr-adevar un dar de la Dumnezeu. Insa singuratatea de acasa, sentimentele de respingere si abandonare, zbuciumul financiar erau inca prezente in fiecare zi.

    Stresul si singuratatea pe care le-am experimentat de-a lungul anilor au fost consecinta combinata a mai multor lucruri, insa, daca as fi cunoscut si ascultat planul lui Dumnezeu pentru sotii la ineputul casatoriei, viata mea s-ar fi putut derula intr-un mod foarte diferit de cum este ea in prezent.

   Astazi, dupa ce-mi termin de scris povestea, voi merge acasa; o mica rulota de locuit pe care am inchiriat-o. Voi manca singura. Voi numara orele pana la ora de culcare. O voi suna pe fiica mea si pe nepotii mei, insa si ei au vietile lor si ma bucur de aceasta. Dumnezeu a fost foarte milostiv cu mine, insa sunt constienta ca am pierdut ceea ce avea El mai bun sa-mi ofere. “Nu va anselati : Dumnezeu nu Se lasa sa fie batjocorit; Ce seamana omul, aceea va si secera” (Galateni6:7).

      Poate ca multe dintre voi faceti aceleasi lucruri pe care le-am facut eu, insa nu credeti ca ce mi s-a intamplat mie se poate intampla si voua. De fapt, s-ar putea sa ganditi ca ar fi o adevarata usurare sa scapati de sotul vostru.Poate ziceti: “Ei bine, eu sunt sanatoasa si puternica. N-am probleme emotionale. Ma pot descurca. Voi avea o slujba buna, iar familia ma va ajuta. Apoi, fac parte dintr-o biserica buna care ma va sprijini. Voi merge la consiliere etc. Cel putin voi avea pace in casa si voi putea trai asa cum mi-am dorit. Nu voi mai avea parte de toate problemele cu care ma confrunt acum”. Acestea sunt lucrurile la care se poate gandi o femeie. Dar eu stiu mai bine. Faptele reale petrecute au dovedit ca aceasta gandire este in intregime desertaciune, minciuni de la un capat la celalalt.

      Sper ca povestea mea va fi un semnal de trezire pentru acele sotii care se insala crezand ca au libertatea de a lua locul Duhului Sfant si dea a-si judeca sotii. Lucrul acesta nu va da roade niciodata, repet niciodata si s-ar putea sa sfarsiti exact ca mine.

     Isaia 48:18: “O! De ai fi luat aminte la poruncile Mele, atunci pacea ta ar fi fost ca un rau, si fericirea ta ca valurile marii.”

Meniu principal