A fost Isus Hristos părăsit pe cruce de către Dumnezeu?

A fost posibil ca Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, aflat pe cruce în chinurile agoniei Sale să se ştie părăsit de Dumnezeu? Cum de L-a lăsat Tatăl singur pe cruce? Să fi căzut oare din harul lui Dumnezeu? Oare chiar a fost Isus Hristos, cel mai neprihănit dintre toţi, părăsit de Tatăl Său cu adevărat acolo pe cruce? Sunt câteva întrebări care au frământat minţile multor oameni în încercarea de a găsi un răspuns potrivit.

În Evanghelia după Matei 27:46, este redată cea de-a patra rostire a lui Isus Hristos de pe cruce: „Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, Lama Sabactani?” adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”

Conform Evangheliei după Marcu 15:25, răstignirea a început pe la ceasul al treilea: „Când L-au răstignit, era ceasul al treilea”. În decursul primelor trei ceasuri, a fost lumină. Mai mult ca sigur, primele trei rostiri ale lui Hristos au avut loc în timp ce era lumină, iar strigătul „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” a avut loc pe la ceasul al nouălea, după ce s-a lăsat întunericul. Aceste cuvinte au fost rostite de Domnul Isus pe cruce în limba aramaică  chiar în punctul culminant al suferinţei Sale.

            Cu siguranţă că în toată Biblia nu este o frază mai greu de explicat ca şi aceasta. Acest strigăt disperat al Mântuitorului de pe ce cruce, rămâne un mister care nu poate fi înţeles de mulţi oameni. Episcopul Ryle spunea despre acest verset: „Este un mister adânc în aceste cuvinte, pe care nici un om nu le poate pătrunde. Ele exprimă presiunea reală, exercitată asupra sufletului Său de povara enormă a păcatului  lumii”.

Isus întotdeauna vorbea aşa cum gîndea. Şi la Isus, orice gând era făcut rob ascultării de Dumnezeu. El spunea cuvintele aşa cum Tatăl  Îi dădea să vorbească. El a spus: „Nu fac nimic de la Mine Însumi, ci vorbesc aşa după cum M-a învăţat Tatăl Meu” (Ioan 8:28). „Eu n-am vorbit de la Mine însumi, ci Tatăl, care M-a trimes El însuşi Mi-a poruncit ce trebuie să spun şi cum trebuie să vorbesc ... Lucrurile pe care le spun, le spun aşa cum Mi le-a spus Tatăl” (Ioan 12:4-22).

În Psalmul 37:25  este scris următoarele: „Am fost tânăr şi am îmbătrânit, dar nu am văzut pe cel neprihănit părăsit”. Mântuitorul a ascultat de porunca Tatălui Său, a părăsit cerul şi a venit pe pământ, a plecat de la Tatăl şi a venit în lume, a pără­sit bogăţiile Sale şi S-a făcut sărac pentru noi, a părăsit slava şi frumuseţea Lui dumnezeiască pentru a merge din loc în loc să propovăduiască Evanghelia şi să facă bine. Iar pe cruce ajunge să constate că este părăsit de Tatăl Său. Cu altă ocazie Domnul Isus spunea: „Tatăl nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut” (Ioan 8:29). La cina cea de taină spunea: „Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui” (Ioan 14:10).

Puterea şi elocvenţa în vorbire a lui Isus Hristos au dispărut la cruce. Aşa se poate explica şi strigătul Său care este exprimat într-o limbă aramaică incorectă. Normal trebuia să spună: „Eloi, Eloi, lama sabactani?” aşa cum descrie  evanghelistul Marcu (Marcu 15:34), şi nu „Eli, Eli, Lama Sabactani?” cum a strigat Isus (Matei 27:46), deoarece  în limba aramaică  „Eloi” înseamnă „Dumnezeul meu”. Aşa se explică de ce oamenii care stăteau în jurul crucii, nu au înţeles strigătul Lui şi au crezut că îl strigă pe Ilie. Pentru Isus Hristos, Dum­nezeu Tatăl era totul. Dar părăsit de Dumnezeu a ajuns să se simtă pierdut în această lume şi nu mai avea nimic în lume. Devenise un copil slăbănog lipsit de putere fizică.

Evanghelia lui Matei scrisă în limba gre­acă, ţine să scoată în evidenţă faptul că Isus a scos strigătul acesta într-o limbă aramaică imperfectă. Din această evenghelie reiese că Mîntuitorul  a zis „Eli” şi nu „Eloi” cum era de fapt corect. Din această cauză, atunci când traduce strigătul lui Isus în limba greacă, Matei îl traduce tot într-o greacă stricată, şi anume: „The-e! The-e!” Qee, mou qee, mou(  în loc de „Theos! Theos!”  Qeo,j mou qeo,j mou, cum ar fi corect.

În anul 1892 a fost publicată „Evanghelia Sfântului Petru” scrisă la începutul veacului al doilea. În această evanghelie cu­vintele: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” sunt înlocuite cu alte cuvinte, şi anume: „Puterea mea, puterea mea, acum m-ai părăsit!”!

Dumnezeu I-a spus lui Moise că: „Poporul Israel Mă va părăsi şi va călca legămîntul Meu, pe care l-am în­cheiat cu el. În ziua aceea Mă voi aprinde de mînie îm­potriva lui, îl voi părăsi şi-Mi voi ascunde Faţa de el”....”El va fi prăpădit şi-l vor ajunge o mul­ţime de rele şi necazuri. Şi atunci va zice: „Oare nu m-au ajuns aceste rele din pricină că Dumnezeul meu nu este în mijlocul meu?” (Deuteronom 31:1-18). Să fi venit oare Ispititorul în acele clipe cînd Isus S-a ştiut părăsit, şi să-I fi strecurat o întrebare asemănătoare în suflet lui Isus?

O altă întrebare care se pune este următoarea: de ce Isus Cristos a strigat aceste cuvinte cu glas tare?  El voia să fie cunoscut faptul că El, care se afla pe cruce, era părăsit de Tatăl Său. Acesta este motivul pentru care Isus strigă cu glas tare: „Sînt părăsit de Dumnezeu”. Dacă Isus a strigat lucrul acesta cu glas tare, la fel au fă­cut şi apostolii. Se cunoaşte că evangheliile după Luca şi după Ioan au fost scrise mai târziu. Cele dintâi evan­ghelii au fost scrise de Marcu şi Matei. Ori, este uimitor că tocmai aceste prime evanghelii povestesc din cele şapte cuvinte rostite de Isus pe cruce, numai unul, şi tocmai pe acesta: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”

Astfel, timp de ani de zile - pînă după ce au fost scrise şi celelalte două evanghelii - Biserica nu a avut în scris nici un alt cuvânt rostit de Domnul Isus pe cruce, în afară de acesta singur. Duhul Sfînt   i-a insuflat pe pri­mii doi evanghelişti să-l scrie numai pe acesta, ca şi cum cuvântul acesta ar conţine toată învăţătura, toată descoperirea cea mai importantă a crucii, patimii şi morţii Iui Isus.

Efectul acestui strigăt trebuie să fi fost puternic din moment ce l-au auzit şi preoţii şi mulţimea care în­conjura batjocoritoare crucea şi zicea: „S-a încrezut în Dumnezeu, să-L scape Dumnezeu acum, dacă-L iubeşte!”.

Domnul Isus L-a numit întotdeauna pe Dumnezeu „Tată”, iar acest fapt în sine trebuie să fi produs o puternică impresie asupra ucenicilor. Toate cele patru evanghelii înregistrează nu numai faptul că Isus a folosit acest mod de adresare, ci şi că l-a folosit în toate rugăciunile Sale (Matei 11:25; 26:39, 42; Marcu 14:36; Luca 23:34; Ioan 11:41). Singura excepţie când Isus Hristos în timpul vieţii Sale pământeşti, se referă la Tatăl Lui ca la Dumnezeu este pe cruce. Hristos a rostit această rugăciune în momentul în care a fost făcut păcat pentru omenire, când relaţia pe care o avea cu Tatăl a fost temporar ruptă. În toate celelalte situaţii, Isus şi-a asumat faţă de Dumnezeu o relaţie catalogată de cei mai mulţi  dintre contemporanii Săi ca fiind o adresă de blasfemie la adresa lui Dumnezeu.

Când I s-a adresat lui Dumnezeu cu apelativul „tată”, Isus nu a folosit cuvântul obişnuit pentru „tată”, ci termenul aramaic „abba”. Acest lucru i-a impresionat foarte puternic pe ucenici, încât l-au ţinut minte în aramaică şi l-au repetat în aramaică chiar şi când au scris Evangheliile şi celelalte scrieri în limba greacă. Marcu îl foloseşte în relatarea despre rugăciunea lui Isus în Ghetsimani: „Ava, Tată, Ţie toate lucrurile îţi sunt cu putinţă” (Marcu 14-36) iar Pavel în versetele la care ne-am referit mai înainte (Romani 8:15; Galateni 4:6).

Talmudul confirmă faptul că atunci când un copil era înţărcat învăţa să spună „abba”şi  „imma”(adică „tati” şi „mami”). De asemenea, primii părinţi ai bisericii, Ioan Gură-de-Aur, Teodor de Mopsuestia şi Teodoret din Cir, care erau din Antiohia (unde se vorbea limbă aramaică şi probabil au avut doici care vorbeau aramaică), mărturisesc că „abba”era cuvântul cu care copilaşii se adresau tatălui lor.   O rugăciune prin care te adresai lui Dumnezeu cu apelativul „tată”, era pentru gândirea evreului total nepotrivită şi lipsită de respect. Totuşi, Isus I s-a adresat lui Dumnezeu cu apelativul „tată”.

În Vechiul Testament, mielul care era adus ca jertfă pentru păcat, purta numele de „aşam” adică „păcat”, fiindcă vina păcătosului era pusă asupra lui. De asemnea, şi Isus a fost făcut păcat pentru noi iar acest lucru se vede foarte desluşit în psalmii 40 şi 69.

Isus Hristos Şi-a asumat neleguirile şi greşelile întregii omeniri. Rezultatul a fost părăsirea Lui de către Tatăl ce­resc, despre care este scris în  Habacuc 1:13: „Ochii Tăi sînt atât de curaţi încât nu pot să vadă răul şi nu poţi să priveşti nelegiurea! Cum ai putea Tu privi pe cei mi­şei şi să taci?”. Din Isaia 53:10-12 cunoaştem că: „... El a luat asupra Lui povara nelegiuirilor multor oameni...S-a dat pe Sine Însuşi la moarte şi a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora şi S-a rugat pentru cei vinovaţi”.

Isus Cristos a spus adevărul pe cruce. El a fost cu adevărat părăsit de Dumnezeu pentru că a luat asupra Sa păcatele întregii omeniri. Dumnezeu urăşte păcatul şi pe cei păcătoşi care stăruiesc în păcatele lor. Toată Scriptura ne vorbeşte despre ura lui Dumnezeu împotriva păcatului. Isus Hristos a împlinit astfel ceea ce a pro­mis poporului evreu mai dinainte, şi anume că li se va da semnul lui Iona. Ajuns în pîntecele peştelui, Iona strigă de acolo către Dumnezeu: „Sînt lepădat dinaintea ochilor Tăi dar iarăşi voi vedea Templul Tău cel Sfînt” (Iona 2:4). Părăsirea Lui Isus Hristos de către Dumnezeu nu avea să fie de lungă durată. După cum scrie Isaia 54:7: „Cîteva clipe te părăsisem, dar te voi primi înapoi cu mare dragoste”.

La întrebarea „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”, întrebare pe care Isus a pus-o când era pe cruce, nu i-a răspuns nimeni dintre cei care stăteau în jurul crucii. În realitate întrebarea lui Isus Hristos este un citat din Psalmul 22:1-2:  „Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit, şi pentru ce Te depărtezi fără să-mi ajuţi şi fără s-asculţi plângerile mele? Strig ziua, Dumnezeule, şi nu-mi răspunzi: strig şi noaptea, şi tot n-am odihnă.”

Pe cruce Isus nu striga împotriva lui Dumnezeu ci striga către Dumnezeu. Blestemul care ar fi trebuit să cadă asupra noastră a căzut asupra lui Hristos. Deoarece El a acceptat de bunăvoie să fie părăsit şi să poarte păcatele noastre, noi nu va trebui să fim niciodată părăsiţi de Dumnezeu, aşa cum El Însuşi a spus în epistola adresată evreilor Evrei 13:5: „Căci El  Însuşi a zis: „Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi”.

În ultimele trei ore petrecute pe cruce, Isus Hristos a fost făcut păcat pentru noi, a fost părăsit de Dumnezeu. Dar, totuşi în acele momente pe cruce,Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine (2 Corinteni 5:19), însă Hristos in natura umana, fiind obosit, trădat, scuipat, respins, S-a simţit ca un om părăsit pentru totdeauna de Dumnezeu. În acele clipe insa in natura divina, Dumnezeu era mai aproape de El decât orişicând, cu toate că - din pricina păcatelor noastre - S-a ascuns pentru câteva clipe de ochii Lui. Acesta este pretul platit pentru pacatul nostru.Un mare paradox este prezentat aici ! Acest paradox îl vom înţelege pe deplin doar în veşnicie. Dacă putem înţelege că Isus Hristos avea o natură umană şi o natură divină, putem într-o oarecare măsură să înţelegem ceea ce s-a întâmplat pe cruce. În natura umană, Isus Hristos a fost părăsit de Tatăl Său, dar în natura divină, Dumnezeu era în Isus Hristos !

Bibliografie 

1. ***  Talmudul,  Berakoth, Sanhedrin;

2.  Joachim, Jeremias, The Lord’s Prayer, (Philadelphia: Fortress, 1964);

3. Lindsted, Robert, The Power of the Cross, (Bucureşti: GracePrint, 2000);

4. Montgomery, James Boice, Fundamente ale credinţei creştine, (Oradea: Editura Institutului Biblic Emanuel, 2000);

5. Wurmbrand, Richard, Cele şapte cuvinte de pe cruce, (Bucureşti: Editura Stephanus, 1990).

6.  www.theophilos.3x.ro., Evanghelii apocrife - Evanghelia lui Petru, 29.11.2005.